Furtuna
by ioanpopovici
Soare cald si liniste adanca.
Atat de adanca incat imi aud transpidatia cum iese prin porii de pe frunte. Aerul ce-l expir cu putere pe nas, urla. Urla din cauza singuratatii, este singurul aer care se misca. Urletul lui se aude pana departe, si ca un raspuns mult asteptat, cade din cer vantul insusi. Cade si cade, iar cand se loveste de pamantul tare se zvarcoleste de durere, urla si devine furios. Se misca ametitor de repede, si incercand sa-si stapaneasca durerea isi arata puterea. Urletul si furia vantului a invins acum pretutindeni linistea adanca, iar puterea lui a adus de departe norii, pe care i-a asezat in fata Soarelui cald.
Ploaia incepe acum sa adulmece orasul in bataia vantului puternic si furios. Trimite doar cate-un strop ce ma uda, parca timid. Simte insa un miros ce nu-i place, un miros pacatos. Se infurie si ploaia, cade cu totul pe Pamant incercand sa-i spele pata lasata de pacatele oamenilor din oras, incearca sa o spele cu o furie ce poate fi auzita cu urechile, vazuta cu ochii si atinsa cu degetul.Pana si Pamantul urla de durere sub biciurile de apa ale ploii furioase.
Eu stau si inspir din vantul furios incercand sa-i prind puterea divina.
Soare cald si liniste adanca.
Ador furtunile, insa sa fiu in casa la mine. 🙂