Propriile limite
by ioanpopovici
Eu cred ca o variabila care defineste unicitatea individului este propria capacitate mentala. Nu toti putem la fel de mult.
Nu de foarte mult timp, mi-am descoperit si eu propriile limite. Cred ca acest moment trebuie sa soseasca in viata fiecaruia odata si odata.
Nu am avut probleme in a-mi accepta limitele, recunosc nu a fost foarte usor, dar nici nu am devenit depresiv din cauza asta.
Este mult mai greu sa-i faci pe altii sa-ti accepte propria limitare, decat sa o faci tu.
Singurul coltisor in care propriile limite dispar, este imaginatia !
Frumos spus..un lucru atat de complex spus in cateva randuri..
Nu stiu frumos(multumesc), dar e sigur bine de stiut ca nu ‘eu’ sunt ‘infinitul’ .
Eu cred ca pana la urma fiecare individ (sa vb ca si un sociolog inrait) este un infinit, avand in vedere faptul ca tot ciclul nostru este continuu. Acum intr-adevar difera foarte mult despre ce limite vorbim, noi in sine vreau sa cred ca suntem infiniti.
Da, intr-adevar, si eu cred ca omul(a se citi omenirea) este capabil de orice. Pana la urma daca viata ma va impinge indeajuns, imi va seta limitele mai sus, sunt perfect convins de asta. Dar consider ca nu-mi va aduce nici un lucru bun faptul ca as porni de la premisa ca ‘acum si oricand pot orice’. Cred ca am mai mult de castigat prin faptul ca imi recunosc limitarea in acest moment. ‘Maine’ poate fi alta, eu trebuie sa fiu constient de asta.
Cred eu ca prezenta, aceasta constiinta a limitarii ma implineste mai mult ca si OM, decat lipsa ei.
Perfect de-acord!:-)
cred ca limitele sunt valabile doar pentru unele modalitati de exercitare a libertatii. dar pentru fiecare ‘exercitiu’ exista (trebuie sa existe :p) cel putin o modalitate care nu comporta limita.