run.jump.dance.smile.enjoy

De ce oare, o picătură de apă lăsată într-o relativă imponderabilitate va tinde mereu către forma sferică? De ce va merge lumina mereu pe drumul optim? De ce alege vegetația să doarmă în timpul iernii ?

O bună parte dintre noi, am avut șansa de a primi răspunsuri pentru aceste întrebări – și pentru multe altele – . Am avut parte de bucuria unei educații dăruite de către adevărați dascăli.

Astfel, avem acum prilejul de a zări printre gene, suprema eleganță legilor naturale și de a recunoaște principiul “Maximum de efect, cu minimum de efort” ca fiind un numitor comun al răspunsurilor pentru întrebările de mai sus. Știința nu a greșit aici, natura urmărește, într-adevăr, să obțină un maximum de efect cu un minimum de efort.

Accept cu o oarecare frică faptul că Viața este condensarea tuturor acestor legi naturale. Viața trebuie să fie condensarea tuturor legilor Universului.

Și mintea noastră, a oamenilor, este rezultatul acestui “condens universal”, iar principiul “maximum de efect cu minimum de efort”, este transpus, negreșit, într-a noastră minte.

Însă aici el are o cu totul altă valență, căci nu mai are întregul Univers ca și spațiu de manifestare, ci este limitat de elasticitatea minții în care se află.  Iar de cele mai multe ori, mintea noastră este suficient de strâmtă încât să-l îngrădească sub forma comodității. Comoditatea este ușurință minus eleganță.

Noi oamenii nu ar trebui să căutăm în Natură comoditatea, ci mai degrabă eleganța.

Nici zâmbetele, nici bucuria, nici tristețea, nici speranțele, nici îngrijorările, nimic din toate astea nu-ți rămân în urmă. În urma ta rămân doar faptele.
Astfel:
Nu lași în urmă un zâmbet, decât dacă l-ai desenat pe fața celor din jur. Zâmbetul se trasnformă astfel într-un act, într-o faptă.
Nu lași în urmă bucuria, decât dacă ai semănat-o în inimile altora. A semăna bucurii este o faptă, a te bucura, nu!
Nu lași în urmă tristețea, decât dacă ai pătimit. Căci pătimind te dăruiești pe tine. A dărui este o faptă, a fi trist nu!
Nu lași în urmă speranțele decât dacă le transformi în nădejde. Căci nădejdea dăinuie, speranța nu!
Nu lași în urmă îngrijorările decât dacă le transformi din griji, în grijă. A avea grijă este o faptă. A fi îngrijorat, nu!

Îngrijorarea se anulează prin simplul act al darului. Trebuie să dăruiești grija.
Astfel, “Sunt îngrijorat(ă) pentru tine!” trebuie să se transforme în: “Am grijă de tine.”

Ține de datoria morală a artistului să nu lase omul pe care a reușit să-l sensibilizeze plutind în aproximarea propriilor percepții.
Cred că odată ce a creat sensibilitate, artistul are obligația de a hrăni această sensibilitate.
Căci o sensibilitate înfometată va fi confundată cu o vulnerabilitate.

Istoria este construită din fapte, iar viitorul din consecințe.
Rămâne astfel prezentul, ce-ți poartă asupra: potențialul unor fapte care să îmbogățească istoria, și a unor consecințe care să limpezească viitorul.

Am învățat că trebuie să-mi stăpânesc dorința pentru a ajunge să cunosc Voința. Tot așa trebuie să învăț să-mi stăpânesc mintea pentru a reuși să fiu sensibil în fața Înțelepciunii.

Înțelepciunea nu zace în profunzimea gândurilor, ci mai degrabă în limpezimea lor.

Datoria îndrăgostiților nu este aceea de a consuma iubirea, ci de a o produce.

Este că sunt nevoiți să discute față în față, că nu pot ridica tonul inutil, și că pot vorbi cu gura plină, fără să încalce bunele maniere.

Cele mai adânci taine ale sufletului nostru, al oamenilor în general, stau cioplite în timp de către faptele noastre. În timpul trecut.
Astfel, istoria nu este produsul întâmplării, este mai degrabă urma sufletului nostru, al tuturor.